Întunecate,-n zbor de zdrenţe, aripile spiritelor nopţii
Provoacă teamă, dar mie-o generoasă favoare-mi fac.
Ele se strecoară printre gardurile grădinii unde eu
Stau de pază zi după zi, veac după veac.
Ți-am spus că te poți cuibări cum vrei. Asta nu înseamnă
să-ți urci picioarele reci pe scula mea.
Cineva ar trebui să te învețe cum să te comporți în pat.
Spune-ţi ţie însuţi
în vreme ce se face frig şi griul coboară din aer
că vei continua
să mergi, să asculţi
Mă întrebi, „la ce folosește poezia?
Ei bine, o idee: e vorba de un fel de fereastră,
prin care se întrezărește, cumva anecdotic,
felul în care funcționează inima omenească.”
El îi spune că pământul e plat ca o tipsie –
El ştie cum stau lucrurile – deci, nu mai e nimic de-adăugat.
În altercaţii lungi şi violente, şi dovezi o mie,
Ea încearcă să-i demonstreze că nu-i adevărat.
Dacă nu ne-ar fi fost dat să murim,
Poate nu te-aș fi îmbrățișat atât de des;
Nu ți-aș spune la revedere-atât de grijulie
Dacă-aș fi sigură c-o să te-ntorci. La mine, bineînțeles.
Păsărelele ciripesc de-a lungul şi de-a latul
Celebrând parcă această vreme de april, frumoasă.
Aș vrea să rămân pururi în lumea asta minunată ,
Pentru a împărți, dragul meu, împreună patul.
Nu există sonet de-al lui Shakespeare,
Nici de-a lui Beethoven sonată
Care să-mi placă mai mult decât îmi placi tu
Sau pe care să nu le uit de-ndată.
Unii nu s-au gândit la asta niciodată.
Tu însă ai făcut-o. Deschideai uşa şi-abătut
Spuneai c-ai fi vrut să-mi aduci câteva flori
Dar s-a-ntâmplat ceva şi n-ai putut.
Toate-s acoperite de iarnă-n al ninsorilor val,
Iar ploile primăverii spală iarba zi şi noapte;
Şi, totuşi, dedesubt, acel inel spectral,
Nemişcat şi neştiut, rămâne-o autoritate,