Ostenită mi-s de-o vreme de cuvinte și de fapte
Oamenii-s precum dulăii care-așteaptă să te-nhațe
Crezi în vorba lor mierlie dar te amăgesc cu șoapte
Disperarea și durerea aruncându-ți-o pe brațe..
M-am luptat cu nepăsarea ce s-a cuibărit în mine,
Dezertând din amintire m-am întors la realitate..
Am strâns slovele-n condei să-mi trimit gândul spre tine
Și mi-am plămădit poemul fără pic de falsitate!
Am făcut un pact cu Domnul când mi-am acceptat destinul
Să-mi trăiesc viața cu tine! Să-mi fii suflet pe Pământ..
Nu-mi doream singurătatea, nu mă încânta suspinul
M-am născut să fiu femeie, să iubesc, să râd, să cânt..
O zării trecând la vale..Doamne..ah,ce uitătură!..
Pe buze și țâțișoare i-aș fi dat o pupătură!
Îi ședea atât de bine în cămașa ei de in..
Aș fi strâns-o tare-n brațe,dorul să mi-l mai alin..
Ca un strop de ploaie rece te-ai prelins pe chipul meu
Ai vrut să-mi îmbraci tristețea și să-mi pătrunzi Universul
Te-am lăsat să vezi prin mine.. să-nțelegi c-așa sunt eu..
Eu sunt rima, tu măsura.. amândoi ne scriem versul!
De câte ori revine iarna, de-atâtea ori mă-închid în mine
Pe fulgi de nea brodez colinde.. și amintiri de-odinioară
Copilăria mi-e departe și-oricât aș vrea, nu mai revine
De-aceea-mi simt inima tristă și lacrima cumplit de-amară!..
Încuiat-am sentimente-n ale inimii unghere
Ochii se-adâncesc în zare și clipesc străini și goi
Liturghia suferinței recitată-i cu durere
Umbrele divinității-și pierd conturul în noroi..
Când credeam că fericirea devenise doar un mit
Contemplând chipuri crispate ce musteau de suferință,
Fără să m-avertizeze mii de gânduri m-au lovit
Garnisindu-mi deznădejdea cu o aprigă dorință..
Când pe-a sufletului cale s-or usca spinii durerii
Și m-or năpădi magnolii cu petale de iubire,
Îmi voi arcui sprânceana închizând ușa tăcerii
Și-mbrăcată de emoții, voi tâșni din amorțire!
Când pe lacul amintirii îmi plutesc mirifici nuferi
Amețindu-mă cu taina unei altfel de tăceri..
Te privesc..și-mi pare mie sau ai încetat să suferi?!
Îmbătat de nostaligie, când ai învățat să speri?