Ah, unde anii mi s-au dus,
Ca vîntul stins în zări pustii?
O viață-ntreagă am visat,
Fost-a oare adevărat?
Pogorîtu-s-a iarna asupra noastră:
pajiștea și codrul zac sub gerul greu, tăcut,
cîntul dulce altădată, în tăcere s-a pierdut.
Ah, de-aș vedea copile, mingea lor zburînd pe drum,
De la tata am statură,
Gravitatea-n faptă pură
De la mama, voia bună
Și iubirea de minciună.
N-a fi ultima lacrimă fierbinte,
Ce-n inimă se naște amar,
C-o nouă rană, cu chinuri nesfîrșite,
Se stinge și rămîne-n suflet jar.
Plină de bucurii
Și plină de dureri,
Cu gînduri ce-nvăluie a zilelor seri,
Dornică
Cel ce niciodată pîinea cu lacrimi n-a mîncat
și cine nopțile alene
pe patul său, plîngînd, n-a stat
acela nu te cunoaște, cerească putere.