Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: LVII

Întunericul n-aşteaptă
noaptea însă e a mea
te iubesc este o treaptă
mă iubeşti este o stea

Să mai întreb de ce-i sihastră clipa?
Să mai întreb de ce mi-e pasul greu?
De ce permiți să mi se frâng-aripa,
Când vreau să zbor și eu spre Empireu?

Pe sub fuiorul casei lacrimi curg
țesând din frunze miriști de albastru
și-n vuietul de toamnă, în amurg,
aprind făclia dorului sihastru.

Se rupe reversul reveriilor albe,
Patimi de foc se lăfăie-n scalde,
Eul din psi se revoltă în sine ,
Şi zburdă-n genune cu tot cu suspine,

În toamna asta, de taină şi răcoare,
Câmpia ţipă sub lamele de plug,
Aromele de struguri au acelaşi beteşug
Şi se destramă-n asfinţit de soare,

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit

La noi în suflet este toamnă iar
Reînviind în mine ființa vie.
Trăiesc acest neomenesc coșmar
Prin vântul rece și melancolie.

Minciuni

Am mintit ca pot luminii
Noi cununi sa-i fauresc,

Mi-a fost atât de dor,amar de vreme
Erai un om cum rar am întâlnit
Mi-am spus atunci:"băiete,nu te teme"
Tu pentru mândra asta ești "iubit"

Stăm cugetînd,
contemplînd, studiind
și nu-nțelegem o iotă!...
Vezi lumea alergînd călcîndu-se-n picioare

Viitor

În liniştea limbută
Ce peste mal se lasă,

Datina

Am uitat sa va spun...
Pe stradă a început să treacă zilnic un cavaler în zale pe un cal alb aruncând cu arginţi în porţi şi, spre uimirea grădinilor, casele au început să dispară, locul lor fiind luat de frunze frumos împăiate.

Amin!
Plânge teiul sacru coplesit de dor
Luna se coboară peste Ipotești,
Tu, Luceafăr blând, îmbătat de-Amor