Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinții din părinți,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinți?
Ce șoptești atât de tainic,
Tu, izvor de cânturi dulci?
Repezind bălaia undă,
Floarea țărmului o smulgi.
Ce s-alegea de noi, a mea nebună,
De ne-ntâlneam demult cu-așa iubire?
Sau nebuneam mai mult încă-mpreună,
Sau eu muream de-atâta fericire.
Ce s-alegea de doi nebuni, iubito,
De ne-ntâlneam demult și nu pierdeam
O tinereță, care-am risipit-o?
— Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit
Făr’ să ştiu nici cum, nici unde. — Cine dară l-a găsit?
Cine a adus alunele-astea? Logofeţii spun că baba.
O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă.
Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari,
Pintre trestii auroase ce se legăn solitari,
Vede fata cea cu ochii cuvioşi ca în biseric’
Faţa-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric.
Naintează şi o vede lângă apa arămie,
Culegând flori amorţite de pe maluri cenuşie
Şi punându-le în poala grea de florile de piatră.
Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră",
Dar acuma-mi stă pe gânduri — ce să facă el — foc nu e,
Fraţii să se scoale numai şi capul o să-i răpuie.
S-a luat şi el şi merge supărat înspre pădure
Cu un hârb plin de funingini, subsuoară c-o săcure,
Fost-a împărat odată şi trei fete el avea
Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba.
Nicio vorbă de poveste, cer cu stele presărat
Nu ajung la frumuseţa astor fete de-mpărat.
Frunză verde fag,
Dorule sărac,
Lăutar pribeag
Vin', de-mi zi cu drag.