A nins, ca într-un fel de remușcare,
Pentru întreaga crimă dintre noi,
N-au mai venit nici îngeri înapoi,
Nici nu ne-au spus bătrânii cum se moare.
Acum, mă-ntreb ce se va întâmpla,
Cu viața mea, cu scrisul meu, cu toate,
Când mă voi liniști și am s-adorm,
Măcar o noapte, cu seninătate.
Alături, un palton și o jachetă
Ca-ntr-o idilă mînecile-și strîng,
Se caută, pe urmă se regretă,
Cu lacrimi tragice de nasturi plîng.
Ca-ntr-un ecou ce veșnic mă îngână,
Așa mi-apare, uneori, în vis,
Într-un chenar de cenușiu-închis,
Bunica mea venind de la fântână.
Ce singurătate agresivă,
Se așează peste noi și printre,
Sună lung și ușa e deschisă,
Dar nu intră nimeni, cin' să intre?
Pune fir de doliu la fereastră
Și aprinde ultimul chibrit,
Eu am omorât iubirea noastră
Și mă mai și mir că a murit.
Doamne, ce m-aș fi făcut dacă mă nășteam, înainte
De-a exista cuvinte?
Cum aș fi spus ceea ce simțeam că trebuie să spun,
Norocul de-a fi excedentul mental!
Plătesc întâmplarea că-l am și în rate,
dar, scapă-mă, Doamne, de tot și de toate,
dau gloria, casa, condeiul - pe-un cal.
La noapte nu mai am răbdare,
La noapte nu mă pot abține,
Mă furișez în taină mare
Și voi fugi de lîngă tine.
Auzi cum plouă, dulcea mea răpită,
Auzi cum plouă, răstignirea mea,
Și nici n-aș vrea ca ploaia să mai stea...
Să plouă mult pe ultima ursită.