Taină mereu nepătrunsă,
Pas fericit înapoi,
Nu va muri nici o frunză,
Va fi scrisoare-ntre noi.
Oriunde plec, tot sper s-ajung la tine
Și cred, pe cât în drumuri mă afund,
Că orizontul meu e mult prea scund
Ca să distrug ce ancoră te ține.
Pe umbra ta prelung-armonioasă,
Am așezat cu grijă umbra mea,
Și ne-am iubit, cât umbra mea dorea,
Și-am construit pe umbra ta o casă.
Avea ceva de rouă în natură,
În felul cum cădea asupra mea,
Din carnea ei, o floare mă-mboldea
Și-apoi mă cotropea în stare pură.
Nu vă e milă să ucideți mieii,
N-aveți atîtea bunuri de mîncare?
V-ați și făcut căciuli strălucitoare
Din bietul petic jupuit al pielii.
În oraș e noapte,
Am o floare la rever,
Cu un fel de șoapte
Te mai caut, te mai cer.
Ce faci și ce mai faci și ce se-ntîmplă
Cu tine, cea de gura mea născută?
În dragoste ești liniștita plută
Ce cară-n cer a mea arzîndă tîmplă.
Am adormit în zborul peste hău,
Ca personajul reintrat în carte,
Ardea în jur un Univers de său,
Crucificat pe stelele deșarte.
Bucuriile apuse, mor
Vechile dureri se sting, dar dor!
Înălțările trăite, trec
Prăbușirile te tot petrec!
Constant, depărtarea și anii pustii,
cu dorul și zbuciumul jalnic,
Încearcă văpaia iubirilor vii,
ca vântul ce crește, năvalnic.