De-un timp încoace sângele mă-nșeală
Nu-l pot reține să se stingă-ncet,
Îmi amintesc de tine, te regret
Ca-ntr-o convalescență, după boală.
Mă-ndrept cu tot amurgul meu către amurg
Contururile lucrurilor se desfac și curg.
Aud un ornic și, fricos, tresar,
Haide, calule, hai, haide, calule, hai,
Fii puternic și bun, cum te știu,
Că ajungem în iad, că ajungem în rai,
Tu, oricum, te întorci că ești viu.
Nu ne jucăm cu țara și cu neamul,
Ar fi rușine și ar fi păcat,
E-al nostru râul și al nostru ramul
Și mama nu e de negociat.
Păianjenii lucrează la fiece fereastră,
s-au înnegrit pereții, tavanul a căzut,
paragina aceasta e însăși casa noastră
și lacrima aceasta e bietul meu trecut.
Ochii mei ce lacrimi calde lasă,
La răspântii verzi de foc postum,
În fântâni ce murmură în drum
Când revăd câmpia de acasă.
Ca mielul în gura sălbaticei prăzi,
În creierul meu au murit niște străzi,
Sunt străzile care duceau spre a ta
Și moartă e casa iubirii, și ea.
După atâtea ce s-au strâns,
Dezastrul trebuia să fie
În hohotul de râs și plâns,
În viscol și în sindrofie.
Încet-încet, puterile mă lasă
Și focul verii mă transformă-n scrum,
E timpul să mă sting și eu acum
Și să mă-ntorc sub iarba de acasă.
Acum, că și privirea s-a scurtat
Și fiecare-i singur cu-ale sale
S-ar cuveni să fim mai grijulii
Cu moartea ce ne dă mereu târcoale.