Samson vorbi cu glas adânc: Ştiu bine
Că-n sărutarea asta care-nşeală
Ai plănuit vânzarea criminală,
Că voi cădea şi voi muri prin tine.
Zi nefastă m-a adus pe lume
În veacul vostru de melancolie.
Durerea mea prilej de veselie,
Şi cugetarea mea un lanţ de glume...
Întinde braţul... Şi, din pălărie,
Ca prin minune-ncep acum să iasă
Un porumbel, un iepure de casă,
Cutii, panglici, o-ntreagă florărie.
Homer:
CHINURILE LUI ULISE
...Astfel corabia-n fugă plutea cu uşoarele-i pânze
Frumoasă eşti, pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Şi printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară...
Tu eşti unicul, pentru că eşti în cei buni,
Dacă voi fi înălţat pe Alpii bucuriei
Sau pe crucea durerii, ştiu, nu voi striga:
O, Doamne, pentru ce m-ai părăsit?
Împrumut glasul poetului,
Ca să pot cânta eu însumi,
Căci, iată, sunt îndrăgostit.
Sunt îndrăgostit de femeia pământului,
Îţi cânt această oraţie de pace
Cu riscul de a mă înţelege greşit,
Cu speranţa că mă vei înţelege bine,
Pentru că tu zideşti în locuri sterpe
Pletele lui au crescut,
Pletele lui negre, puternice, s-au
revărsat pe ceafă,
Prin pielea bronzată a braţelor lui,
Fiului meu i-aş cânta
Un cântec duios, liniştit –
El este numai o parte
Din sufletul tău nesfârşit.