Copacii sunt negre schelete
De strajă, în noaptea târzie.
Pe-o ramură, -o frunză să moară-ntârzie.
Ți-e sufletul astăzi o criptă, poete...
Culcă-te pe amintirea mea
Cămăși din izvoare te acoperă
Un cintez zgârie tăcerea
Cu un grifel minunat
Dincolo de fildeșul crestelor
E o potecă ascunsă
Spre estuarul bucuriilor limpezi
Unde anii rămân intacți
Capul meu e adesori un vârtej
Pe aceeaşi punte se întâlnesc
Mieluşeii celor mai nelămurite dorinţi
Şi imboldul întru silabisirea tainicului nadir
În casă-i sărbătoare (bunica totuşi plânge):
Vai! în gingia ştirbă - o seceră de sânge -
Chiar azi i-a răsărit întâiul dinte.
Cât drum până la perla cea de minte!
În acest început de septembrie
Cu zilele de culoarea bucuriei,
Fiecare fărâmă de soare mă mângâie.
Amiază. Pe poarta şcolii ţâşnesc în iureş
Trebuie să ai o inimă de piatră
ca să poți viețui pe pămînt
și uneori e bine
să nu ai nici această piatră.
Dedesubtul celuilalt Ferapont e celălalt Lazăr.
Dedesubtul celuilalt Lazăr nu mai e nimeni. Cenușa picură pe rănile lui și-i acoperă
trupul. El nu scrie la nici o psaltire. E prea slab ca să mai poată scrie ceva.
Dedesubtul fratelui Kiril e un alt frate Kiril.
El stă într-un alt puț și scrie o altă psaltire.
Scrie invers de cum scrie celălalt frate Kiril. Cu o mînă scrie și cu alta numără
bănuții de aramă
Arunc zarurile pe trupul unei femei
și pierd. Și astfel trupul ei
se acoperă încet de cenușă.
Ea mă privește și plânge.