Mă-mpiedic de o virgulă şi cad !
Mă-ntorc şi-i dau un şut...că doare!
Şi,uluit de întâmplare,ca să nu decad
Mă sprijin de un semn de exclamare.
Un ţinut al tăcerii e casa pustie
Pe ziduri prea şterse se scurge o clipă
Iar ninge peste lumea noastră
Cu fulgi de spaimă şi-ndoieli
Cernuţi din norii de greşeli.
Atâta ger s-a așternut prin casă...
Mă doare şi pe mine că ce a fost s-a dus,
Că-n lume nu-i poveste şi totul s-a redus
La pragmatismul zilei dictat de "realisti".
Mă doare greutatea milei ce simt pentru cei trişti!
Cu aripa plină de vise
În treacăt m-ai atins
Şi gândurile stinse
Din nou mi le-ai aprins.
Ploua
cu durere
peste florile
din grădina ascunsă
Mai ştii cum altădată în noapte ascultam
Celesta simfonie iar luna strălucea?
Şi de pe buze mierea din şoapte culegeam?
Duioasă fericirea în focul inimii cocea.
În palma mea am prins
Bucata ta de cer
Şi în acorduri selenare
I-am dat viaţă
În noaptea blândă , de mătase
Cu mii de stele răsfrânte-n priviri
Când timpul însuşi se dilatase
Noi doi tăceam,depănând amintiri.
În jurul nucului s-au strâns toți,
sau poate este baobab, ori arțar.
Nimeni nu mai este pe străzi,
în case s-a înstăpânit liniștea,