Rănit la piept de crivăţul câinesc,
Ce-mi bandajează rănile cu luna,
Abia acum încep să te iubesc
Când simt că te-am pierdut pe totdeauna.
Mai miros a tine, mai miroși a mine,
o să vină vremea să ne șteargă ea,
încercare aspră, misiune grea,
nouă, niciodată, nu ne va fi bine.
A iubi toamna, e-un biet pleonasm,
O poartă în cer se-nvârtește neunsă,
Cad, iată, imperii de tulbure frunză
Și totuși se-aude și ultimul basm.
Prietene, dormi, că e noapte
Și ai de bătut drumuri lungi
Spre steaua cu numele Paler,
Pe care voiai să ajungi.
Nici nu mai știu dacă erai frumoasă
Și nici în ce culori îți stă mai bine,
Știu doar că amintirea nu mă lasă
Și că mi-e imposibil fără tine.
Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Să scriu, de pildă: "Noaptea e înstelată, iar hăt, departe, pe cer dârdâie aştrii albaştri".
Vântul nopţii dă roată pe cer şi cântă.
Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Mi te amintesc aşa cum erai astă toamnă.
Erai pălăria cenuşie şi inima liniştită.
În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.
Şi frunzele cădeau în bălţile din sufletul tău.
Valul mai bate, acelaşi.
Raza e trează în turn.
Cald e nisipul pe plaje,
numai puţin dacă scurm.
Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.
Vând dumbrăvi și optsprezece ani,
Stradă cu salcâmi şi cu castani,
Primăvară-n balta renăscută,
Zile ce amintirea le sărută.