Un suflet gotic care străbate întunecimi pentru a dărui frumosul din albul nopților, din negrul zilelor.
E malul cu nămol și lacu-i înțelept.
Îi infloresc în jur împărații albastre;
În umbra mea îti văd priviri sihastre,
Și-o umbră ‘naltă, zveltă ce-o aștept.
Eu nu vreau ochii tăi să lăcrimeze,
Să mă cuprinzi în lacrimile tari,
Mai bine plânsul nostru să dureze
Cât albul mut al noilor ghețari.
În șoapte de aramă căptușind în zori cenuși,
Pe brațe-aș vrea să-mi vii lunci arzătoare;
Când stelele pe boltă-și pun pe mâini mănuși
La inceput de beznă, lumi sunt, surprinzătoare.
Stăteam pe-o margine de stradă
Ca un cerșetor, pierdută și nomadă;
Ce așteptam nu întrebați, să nu se vadă...
Ca o frunză eram ce trebuie să cadă.
Mă lupt în insomnii cu frumusețea ta pe pernă,
Îmi leg credințele de trup, blagoslovind,
Din ceara lumânării o dragoste eternă,
O țin în palma stângă spre tine tot privind...
Trestii se-nchină pe-un mal de nămol,
Iar ochii-mi petrec pământul salin;
Pe-un colț de țărână dormea un simbol
Domol, cu corp mitic, calin.
În pădurea dinspre poarta munților
un arbore de pin cu iz tomnatic
mă-mbată;
Vânjos îi e trunchiul și-nfoiat
De-atunci...
Ciucurii de ploaie mi-ating pielea cald
Într-un gând naiv, nebun, dantelat;
În iarba unde greierii dansează-n seară
Prin codri rătăcind îți caut pasul;
Sub talpa moale-a ghetelor de ceară
Sculptează lutul munți, iar eu îți aud glasul.
Se-mpăienjenesc tristeți pe inima mea ruptă
Și muguri de speranță se-astupă furtunos;
Am trupul greu precum un tanc de luptă,
Dor sângeriu m-apasă de tine, nemilos...