Sunt Daniel Gudilă. Trăiesc în Anglia și lucrez ca inginer IT o meserie care cere rigoare, logică și soluții clare. Dar dincolo de coduri și sisteme, există în mine o altă lume: cea a cuvintelor.
Scriu poezie nu pentru a impresiona.Tot ce-mi doresc e ca, din când în când, un vers de-al meu să rămână cu cineva. Să atingă tăcut, fără să ceară nimic. Doar să fie acolo — sincer, viu, adevărat.
Eu nu mai am nimic să vă mai spun,
Păcatele‑s închise într‑o cazarmă,
Iar îngerii, ucisi, de ingeri, cad
Cu aripile întinse ca o armă.
Dacă vrei să iubești primăvara,
Ține o frunză în palme zâmbind,
Vei vedea, doar atunci prima oară,
Toți copacii-n tine înflorind.
Taie, Doctore, taie,
Oricum nu contează,
Rănile acestea,
Dumnezeu le pansează.
Colind
Hai să vindem ce am visat
Și să ne mutăm la sat.
Știi, vom face un ospăț
Nu mai am puterea de a renaște,
Îmi adun cenușa de pe acum
Și am s‑o arunc pe dealuri,
Unde verile îmi făcusem drum.
Am venit în vizită să îți spun,
Voi locui o vreme la etaj,
Ne vom întâlni accidental,
Ca două comete în picaj.
Isus s-a spălat pe mâini, nu-i pasă
Că trupul nu-mi mai este casă,
Și sfinții nu-mi mai sunt sfinți,
Părinții au uitat că îmi sunt părinți.
Sunt jertfă, rug și amânar,
Argintii, funia, trădarea,
Sunt colivie și canar,
Sunt velă, marinar și zarea.
Se-aşterne ziua peste ce-am trăit,
Pe străzi, tăcerea merge în costum,
Şi umbrele, cu paşii coloraţi,
Din mine cad, îşi caută alt drum.
Nu vor să-mi deschidă poartă
Casele cu geamuri sparte,
Le este frică c-am să plec
Și vor suferi de moarte.