iubesc poezia
în grădinile nimănui din satul
îngropat sub cianuri
nu mai creşte nici iarba
în dimineți cu ferestre deschise
scăldate în miresme
de ierburi
bat palma
picioarele desculțe
străbat cărarea ce duce
înspre valea
din fundul grădinii
oasele astea
zâmbind abisurilor
precum o inimă tristă
îngână un cântec
casele îşi duc la bun sfârşit
visările din noapte
fără să clipocească
vreo lumină
câteodată
cuprins de oboseală
pui capul pe pernă
şi adormi buştean
în jurul nostru
un şir de zile
se rotesc
continuu
ca prin minune
ascultând liniştea
pruncul neastâmpărat
al inimii
ameţit de atâta frumos
în ochii tăi
florile rugului
din mărăciniş
niciodată cântecul ploilor
nu m-a impresionat
ca acum
urmărind cu câtă iubire