Începe vântul toamnei a bate,
prin părul meu de soare deschis,
iar eu mă-nfășor în așternutul ei, poate
și apar culorile naturii de nedescris.
Îmi îndrept iar ochii către tine,
Chipul tău mă scufundă-n mare,
Alungă gândul blestemat acelora,
Ce-au venit în viața mea cu jale
Limba noastră-i cuvântul cel sfânt,
Și este a noastră moștenire,
Copii, părinții, surori și frați,
Să fiți mereu-n lanțul de iubire.
Trebuie azi să scriu o scrisoare,
S-ajungă la tine-n grabă mare,
Dar norii în fum se îmbracă,
Presiunea-i mare, dar o să treacă.
Esti roșu ca sângele jertfei,
Picurând lacrima dimineții,
Din suferința nopții reci,
Purtând mesajul dragostei,
Am renăscut în privirea ochilor tăi verzi,
cumva
acolo în străfundul
luminii lor,
Am un gând de vindecare a sufletului
și pentru asta trebuie să găsesc ceva util,
chiar important din sufletul meu,
dar rugămintea e că nu trebuie să gândim prea mult,
Mergând desculț-acum prin iarbă
Aș vrea ca soarele să fiarbă,
E cam târziu, dar timpul mai încearcă,
Să ne mai cuprindă cu căldură oleacă.
Căutând iubirea pe drumuri alăturate,
Am găsit-o-n omul cu gânduri tulburate,
Căutând iubirea la cei mai dragi ai mei,
Am găsit-o acolo unde mergem de obicei.
Chiar dacă nu mă vezi,
trăiesc alături de tine,
îţi mângâi zâmbetele
şi când suferi,