Aripile iubirii noastre obosite
sunt acum grele ca plumbul
și se ridică încet în amintirile noastre,
iar pragul dragostei abia trecute,
În noapte luna îmbrățișează zarea,
iar gândurile mele aleargă spre stele
și se-aud voci când te rog,
să spui lunii ce te doare,
Atârnă plăcut salcia pe-a lacului maluri,
dar plânge frunza atunci când vin valuri,
iar eu mă plimb singură uitându-mă la-ntinsa apă
și-un dor nebun de copilăria mea m-adapă.
Vedeam soarele cum cădea peste deal
Și cerul era colorat în zarea sângeroasă,
Iar ziua intră din nou în somnul letal,
Noaptea cu stele și luna plină colorează.
Cu gândul departe-n lumea ei iubită,
Se face cărarea ce-o duce la picior,
Tăcerea, o cuprinde-n inima ei zdrobită,
Și fața-i întristată de chinul trecător.
Prietenia e chiar adevărată,
E comoara ta în ceasul greu,
Când ai o nevoie-ntunecată,
Te duce la surâs de curcubeu.
Vreau din nou la tine să ajung,
E greu, iar drumul e atât de lung,
Să zbor aș vrea, pe-un pescăruș acolo sus,
Să văd din nou marea, precum am spus.
Soarele coboară-ncet,
Iar trupul meu e frânt
Și munca zilei se-oprește
Iar noaptea apare pe pământ.
Mi-i tare greu la tine să ajung,
Iar drumul mi se pare foarte lung,
Aș vrea să mă-nalț cu aripi-n sus
Și lanțurle cu zale grele s-au dus.
Inima se scaldă-n lumina dimineții,
Iubirea fantastică vine din suflet, se știe
Și urcă pe raze cu neliniștea tristeții,
Dar razele curg în picturi fine din veșnicie.