Zilele și nopțile
cântă
în nervii mei
de harpă
Țărănci cu-albaștri ochi de vis,
În mâini cu proaspete, vii flori,
Zâmbesc în mândrul Paradis.
Cetăți străvechi, cu turnu-n nori,
Din Drachenfels privesc castele
Cum apa Rinului se zbate,
Când trece în vârtejuri grele
Printre coline-n vii bogate,
Era o inimă cu-a lui unită
Prin legături mai tari decât altarul;
Dintru-nceput, mereu neprihănit,
Iubirea-și revărsa asupră-i harul,
Nu știu cum învățase duioșia
Iubirii – el, nepăsător la toate –
Îl fermeca însă Copilăria
Cu dulcile-i priviri nevinovate.
Doar patimile-n piept îi erau scrum
Nu și iubirea... caldul zâmbet cere
Tot zâmbet cald, căci inima, oricum,
Visează duioșie, mângâiere,
Prea tare-elogiul unui trandafir
să-ți pară pentru-aleasa-ți, s-ar putea:
Ia plantă fin brodată fir cu fir
și cu-ascuțita-i șoaptă-nvinge-așa
Deoparte înflorește somnul rău
în care-ntruna furișate strângeri
găseau iubirea noilor răsfrângeri
ce deschideau supuse-adâncul său,
Din putreziciuni de sub frunzare,
unde stropi se-aud căzând și, tandru,
cântă-o pasăre, rar o răcoare
urcă până la coloana care
Era-n întoarcerea trăsurii-acest
avânt? Sau în priviri ce pentru sine
figuri baroce luau, de îngeri, pline
în câmp de amintire, și c-un gest