Obosit, la cei din jur le spuse
întrebări să nu-i mai pună și
singur mai departe iar porni –.
Căci el nopți de dragoste dăduse
Lasă-i, că-n tristețe personală
ce-a spus unul va pieri, să creadă.
Teatru nu-i decât aici, nu-n sală;
smulge grea cortina să se vadă:
Cărunte prietene-n azi cufundate
la mâine gândesc, chicotesc și ascultă;
deoparte calmi oameni își văd de ciudate
griji cu-o chibzuință înceată și multă,
Ca mireasma-n vinu-adormitor,
în oglindă curgătoare-și varsă
față ostenită, și întoarsă
e zambirea-i din adânc, ușor.
Așteptând, stă lângă-ntunecate,
grele draperii de-atlaz,
parcă prinsă-n patimi, false toate;
o risipă ce-a rămas
E vara-n zumzet. Moare-o după-amiază;
ea boarea rochiei și-o respiră,
punând în studiul ei profund, mai trează,
înfrigurarea pentr-un fapt, ceva
Iată cum putințe-asemuite
altfel le-nțeleg și li-s poveri,
parcă-ar trece timpuri diferite
prin aievea două încăperi.
La-nțelepți doar spune-o tare,
Căci mulțimea-n râs pufnește,
Vreau să cânt ființa care
Moartea-n flăcări și-o dorește.
Ești mare, neputând să ai sfârșit,
Și să nu-ncepi nicicând ți-e hărăzit.
Cântarea ta-i un crug rotind de stele,
Și capăt și-nceput mereu la fel e,
Brazda se-ntinde
Sus din vâlcea,
Ies clopoțeii
Albi ca de nea;