De singur ca un turn pe-un clin de stâncă
Stăteai și te surpai sub crunt ciclon,
Disprețul te-ajuta-n cădere încă.
Dar alte minți te-au înălțat pe tren,
Înțelepciunea-n ceas de cumpeni crunte!
Disprețuiai pe toți la ceas de glorii,
Dar prea citeau disprețul pe-a ta frunte
Uneltele măririi, luptătorii,
Dar îndurat-ai cu filozofie
Neînvățată vitregul destin;
De-i asta-nțelepciune ori mândrie,
E pentru dușman fiere și venin.
De oameni mai prejos ori mai presus,
Luptând cu nații, chiar fugind de-un nat,
Călcând grumaji de regi ajuns-ai sus,
Dar și cedând ca ultimul soldat.
Cuceritor ești și captiv al lumii;
Ea tremură în fața ta și azi;
Ți-e numele mai viu pe-ntinsul lumii
Când jucăria Faimei ești – și cazi;
Nu cel mai rău căzu – ci cel mai mare
Aici – contradictoriu spirit – când
Fapt nalt sau fleac îl atrăgeau cu-ardoare!
Om al extremelor, n-aveai nicicând
Psalmistul numărat-a anii vieții –
Și-s mulți, de-am crede în a ta poveste,
O, Waterloo, fatal loc al tristeții,
Ce viața ai scurtat, când scurtă este;
Grea tăcere peste ape,
Marea-și doarme somnul pur,
Plin de griji pescarul vede
Largul neted dimprejur.
Să nu-mi ceri cuvântul, ci tăcerea.
Căci în secret stă datoria mea;
Să-ți spun ce-ascund în mine mi-ar fi vrerea,
Însă destinul nicidecum nu vrea.
Pâinea cu lacrimi cine n-a udat
Și nopțile, de chinuri pline,
Nu le-a trăit, plângând, în pat,
Nu vă cunoaște, o! Puteri divine!