Doar cel ce suferă de dor,
Cât pot să sufăr, știe!
Sunt singură, n-am nici un spor
Și nici o bucurie,
Prin nea, prin averse,
Prin vânturi adverse.
În râpe străine,
Prin cețuri haine,
Ah, ce poate-un om s-aștepte?
Să vrea clipe liniștite?
Să se cațere pe trepte?
E mai bine să se-agite?
Se-mprăștie ceața
Și bolta-i senină
Din lanț se desface
Eol încruntatul.
În poarta grădinii stăteam,
Trei prieteni, chiar patru așteptam;
I-am poftit să intre-ndată: Fiți
În grădina mea bineveniți!
Născut, pus anume-a
Privi și vedea,
Din turn treier lumea,
Mă bucur de ea,
Dacă râvnești să ai zile mai bune
Să nu regreți trecutul care-apune
Și chiar dacă ceva vei fi pierdut
Tu poartă-te precum un nou născut.
Septembrie 1828
Când în zori grădină, munte
E viață-n disperare – a otravei
Vitalitate – rădăcină vie
Dând hrană crengii veștede, bolnavei.
De mori – îți moare chinul pe vecie,
Precum, și-n mii de cioburi țăndurită
Oglinda se repetă și-ți arată
Imaginea dintâi, dar înmiită –
La fel și-n inima crunt sfâșiată