A Dragostei zeiță-n marmur, arde
Aici de frumusețe peste fire;
Respiri parcă ambrozia ce-mparte
Cu tine aburu-i de nemurire.
Privești uimit, și capu-ntorci orbit
De-atâta frumusețe fără moarte,
Și sufletul ți-i dulce-rătăcit;
Ești rob legat de carul marii Arte
Așa te-ai arătat lui Paris oare?
Ori mult mai fericitului Anchise?
Ori mai zeiască, mult mai orbitoare,
Cum când pe Marte dragostea-l ucise
Chiar zeii, arși de-ai dragostei fiori,
Muți, uită de plămada lor zeiască
Și-ajung și ei ca bieții muritori.
Olimpiene clipe să trăiască
Cunoscători, artiști, imitatori
Descrie formele-astea minunate,
Contururile suple, de ninsori
Și-a marmurei nespusă voluptate;
În Santa Croce sunt cenuși divine
Ce-o fac mai sfântă, colb ce-i nemurire
Prin sine – chiar un fir de-ar mai rămâne
Spre-a ne aminti trecuta strălucire
Ca elementele primordiale,
Ce-s patru, ei puteau crea o lume.
Italia. Vreo țară-n ani de jale,
N-avea atâția oameni de renume;
Dar ai Etruriei trei fii iluștri,
Petrarca, Dante și acel ce-o sută
Povești de dragoste-n trecuții luștri,
A scris – poet în proză nentrecută,
Rușine, vai, Florența! Dante zace,
Ca Scipio, departe-ntre străini,
Că-n vreme de civil război rapace
Proscris a fost de-ai lui, de florentini!
Ci zace aici Boccaccio măcar?
Au nu și dânsul gloria-ți innimbă?
Au vreun reqviem i se cântă-arar?
Nu-ți dete el o de sirenă limbă?