Ultragiatei tale umbre, pace,
Torquato, căci și-n viață, și în moarte
Tu țintă-ai fost unor săgeți buimace,
Dar una nu te-a nimerit – și-n arte
Egali ți-s numai barzii dinainte:
Infernul unul l-a cântat pe strune,
Fiind „Divinei Comedii” părinte.
Cellalt, Scott sudic, mari isprăvi nebune,
I-au smuls lui Ariosto falsul laur
Al statuii lungi fulgere în jerbe,
Căci cel căruia gloria i-i faur
Nu e lovit de trăznete acerbe.
Italia, Italia! Vestită
Ești prin fatalul Frumuseții har
Ce și năpasta ți-a adus, cumplită.
Dureri, rușini ți-au fost pe chip brăzdar
Temută puteai fi mai bogată,
Mai fără farmec, mai nepizmuită;
N-ai fi văzut torent de oaste-armată
Curgând din Alpi! N-ai fi năpăstuită
Urmat-am, tânăr, căile descrise
Lui Tuliu, unsu-ntru eternitate,
De-un bun prieten... Pe-ape albastru-nchise
Plutind, vedeam, purtat de pânze late,
S-au înmulțit barbarele cocioabe,
Cu timpul, printre dărăpănături,
Și pâlpâiri doar mai rămas-au, slabe,
Din falnicii de altădată muri,
O am în față! Eu, cu jale-adâncă,
La ce-a deplâns și-i azi numai ruină,
Dezastrul țării lui adaug încă.
Imperială Romă, cea divină,
Italia! Simt, clipa nu departe-i
Când ți s-o pune capăt suferinței.
Tu, mamă și a armelor, și-a Artei;
Tu, călăuză, mamă a credinței,
Dar Arno, cu mai calde simțăminte,
Spre-Atena din Etruria te cheamă,
Spre marmurele mândrei ei incinte.
Vărsat de pe-a colinelor ei coamă,