Nu-n Santa Croce-acoperiți cu lutu-s!
Dar oare-n vechea Romă, n-au oprit
Să se rostească numele lui Brutus
Când Cezar fu-ngropat, dar pomenit
Ce-i piramida ta de nestemate,
Porfir, agate, jasp pe oseminte
De duci-neguțători împrăștiate?
În ale lor de marmură incinte
Sunt multe de-admirat în sanctuarul
De pe-al lui Arno mal – de la Sculptură,
La rora ei care-și revarsă harul
Culorile de curcubeu când fură.
Căci iată-mă pe-al Trasimenei lac
Unde, prin defileurile-abrupte,
Romanii-au îndurat fatal atac.
Văd cum prin vicleșuguri nentrerupte,
Precum un codru frânt de vânt năpraznic.
Orbiți de lupte, gemete, blestemuri,
Simțeau numai acel carnagiu groaznic;
Nu simte omul, în cumplite vremuri,
Era pământul luntre clătinată
Sub ei, purtându-i spre Eternitate.
Vedeau oceanu-n jur, dar cum să poată
Vedea spre ce tărâmuri vântul bate?
Azi Trasimene e plăcută gazdă,
Căci lacul i-i oglindă argintie
Iară pe șes doar plugul trage brazdă.
Bătrânii arbori sug o sevă vie
Dar tu, Clitumnus! N-a fost râu nicicând
Ca tine, ispitind naiade goale
Să-și scalde trupu-n val mai clar, mai blând.
Pasc tauri ierbile pășunii tale
Un templu cu contururi delicate,
Aproape de al tău ferice mal,
Îți poartă numele; sub el, curate,
Clipocitoare sub clin lin de deal,
Și Geniului locului închin
Un rând – căci dânsul fruntea cu răcoare,
Blajin, ți-o mângâie-n zefirul lin.
Pe mal de râu când inima tresare,