Goți, foc, creștini, războaie, inundații,
Și Timpul, între coline, șapte,
I-au stins și gloria, și împărații!
Ah, Capitoliul a stat să rabde
O noapte-a evilor și-a Ignoranței,
Ce-i fica nopții și în bezne-o ține.
Orbi, rătăcim pe căile speranței,
Căci oceaul, slăvile divine
Vai, unde-i mândra urbe? Unde-s cele
Trei sute de Triumfuri? Și-acea zi
Când Brutus a ajuns vestit sub stele?
Dar ale lui Vergiliu poezii?
Tu, Sylla, căruia la car ți-a pus
Fortuna roată – aqvila să-ți zboare
Peste-Asia ai vrut, și-apoi, supus,
Să-nfrunți, pe drept, a Romei răzbunare;
Adică sceptrul dictatorial!
Dar bănuiai tu că se va prosterne
Unor străini însemnul triumfal?
Că prinți străini îi vor dicta guverne
Victorios a fost, puternic domn el,
Dar cel dintâi dintre uzurpatori
A fost al nostru, înțeleptul Cromwell,
Când tronul fu, gonind pe dictatori,
Doi ani el în aceeași zi a-nvins,
Și în aceeași zi, și-aceeași lună,
Lințoliu moartea peste el a-ntins,
În alt an... N-a vrut soarta să ne spună
Iar tu, Statuie-a groazei, ce exiști
În nudă, austeră majestate;
Tu ce văzut-ai cum, cu ochii triști,
Lovit de asasine mâini armate,
Și tu, lupoaica, doica Romei sfinte,
În țâțele de bronz, chiar și lovită
De trăznet, lapte de vitează ginte
Se pare că mai ai – și neclintită,
Da,-i alăptezi, dar stirpea lor de cremeni
S-a stins... Le cresc orașe din mormânt;
Cei înfricați de ei, vrând lor asemeni
Să fie, pe-a lor urmă tot călcând,