Cascada! Ah, Velino-n repezi smulgeri,
Cazi în genuni de-al tău șuvoi săpate!
Cascada! Muget și iuțeli de fulger,
Vârtej de spume spre adânc surpate!
Ce spumele le-azvârl spre cer, ea iară
Să cadă-n chip de ploaie nesfârșită,
Din nor ce-nrourări de primăvară
Revarsă peste iarba primenită,
Părând coloana lui ce urlă, fierbe,
Al unei mări în naștere izvor
Ivit din munte-n icnete acerbe,
Ca un de lume nouă creator,
De-o înspăimântătoare frumusețe!
Dar Iris, din arc magic, în zori, prinde
Cu vii nuanțe ochiul să-l răsfețe,
De parcă-n inimi triste, suferinde,
Cum Apeninilor le văd iar zimții,
Ca Alpi în fașă i-aș cânta puțin,
De nu m-ar fi vrăjit mai mult părinții
Cu măreția codrilor de pin,
Căci pare, peste șes, val spumegând
Ce, înainte de-a muri pe plaje,
Încremenește-n aer... Ca oricând,
Savanții vadă clasice miraje
Căci mi-au nenorocit sărmana minte.
Cu vârsta, tot ce-a însemnat plictis
Am regândit, dar ura dinainte,
Când mă chema al tinereții vis
Adio, deci, Horațiu! Verb satiric
Nu-i ca al tău pe lume! Vină port
Că nu-ți mai pot simți fiorul liric
Și te țin minte cu nevrut efort!
O, Roma, țara mea! În suflet țară!
Orfanii inimii la tine vin,
O, mamă de imperii, legendară,
Stingheră – unde simți că al al tău chin
Niobe-a neamurilor e, lipsită
De tron, fii glas – durerea să și-o zbiere,
Cu-o urnă goală-n mâna-i veștejită!
Cenușa sfântă nu e nicăiere;