Izvorul simțămintelor juniei
Se pierde, vai, ori un deșert doar udă,
De crește iarba rea a freneziei,
Plăcută, dar a cărei floare nu dă
O, Dragoste! Ești serafim, privirii
Nearătat – și-n tine credem doar;
Cei ce iubesc îți sunt pe veci martirii,
Cu inime zdrobite pe altar.
De plăsmuirea ei bolnavă-i mintea,
Și crede-n plăsmuire, delirând.
Statuii-n sculptor caută-i sorgintea,
Căci Firea nu face statui, nici vrând.
Delir e dragostea și nebunie.
Greu i-afli leac, căci idolul din minte
Își pierde-a farmecului poezie
Și însuși idealul ni-l dezminte.
Ne vestejim de tineri, supți de boală,
Și n-avem leac, și buza veșnic arde;
Spre-amurgul vieții, forma ideală
Se mai năzare ca-n sculpturi sau carte,
Ce-n vis doreau, puțini găsesc, sau nime...
Nevoia de-a iubi,-Ntâmplarea poate,
Mai sting antipatii, dar cu asprime,
Curând vor răbufni, desferecate,
Natură falsă viața ni-i – lipsită
De armonie – toată de păcat
Și de-un blestem de neșters lovită.
Stăm sub un Upas, arbore rotat,
S-avem curajul de-a gândi... Gândirea
Ni-i ultimul refugiu în destin,
Sau cel puțin al meu va fi, cât Firea.
Ne e, din leagăn, acest har divin
Dar ce arcade văd peste arcade?
Aici se pare Roma că-și adună
Ale Triumfurilor Arcuri toate.
E Coliseul! Lin argint de lună
Văl ce-ți vorbește despre Veșnicie,
În al italienei nopți decor,
Căci Timpul a ascuns, din străvecie,
În nalte ziduri duh nepieritor.