Oglinda-mi spune ce frumos e chipul meu!
Iar voi șoptiți: și-a-mbătrâni tot în destin e.
Eterne trebuie să fie toate-n Dumnezeu,
Pe El iubiți-L, pentru-această clipă-n mine.
Ce-mi scurtează timpul și presiunea?
Acțiunea!
Ce le face de nesuportat tăria?
Trândăvia!
Chiar dacă-i cert, ei totuși au dreptate;
Căci numai prin cuvânt nu se mai poate
Orice, aceasta se-nțelege de la sine.
Cuvântul e un evantai! Prin el
Grecul poate-n lut mlădiu
Chip ales să-nscrie.
Și de-al mâinii sale fiu
Fermecat să fie.
Se spune-ades, și mulți îi dau crezare,
Că inimii nu-i suntem noi stăpânii,
Și că, oriunde am privi în zare,
Creștinii-s păcătoși ca și păgânii.
Departe-un timp de chipul dragei mele,
Precum se-ntâmplă, și dorind fierbinte
Câștig lumesc, străin de cele rele,
Eu o aveam numai pe ea în minte;
Călătoream grăbit. O roată scoasă
De la trăsură-mi îmboldea dorința.
Mă și vedeam curând sosit acasă.
Dar zorul meu conta pe iscusința
N-aveam de ales. Un han cu firma-afară
Mă invita, așa cum se cuvine;
O fată-n prag, de-o frumusețe rară,
Veni cu-o lumânare. Mi-era bine.
În fața mea, cu-o mapă și hârtie,
Mă și gândeam la ce-am să-i scriu îndată
Spre-a-i face ei, iubitei, bucurie,
Și mie,-n timp ce doarme lumea toată.
Voi, draperii din noaptea nunții noastre,
Voi, așternuturi albe și boțite,
Covoare ce-ascundeați sub flori și astre
Zorul iubirii, poftele-ntețite,