Iar când apoi ne-am bucurat de-o pradă
Ce sta ca drept ceresc al căsniciei,
În lanuri nalte, seara în livadă,
Oriunde eu, cedând obrăzniciei,
Așa e Iste, meșterul, – cu toane;
Nu-i pasă de porunci, nici de injurii.
E brusc prezent și, fără de fasoane,
Măreț confirmă forțele naturii.
Cine să-l fi-ntărit, dacă nu fața
Iubitei lui, cu care se unise
În pofte ce-i trezeau de dimineața:
De-acolo-i vin văpăile promise.
Se-așază iar, și scrie: M-alungase
De lângă tine noaptea cum e smoala;
Când, chiar în jocul care mă furase,
Spre tine m-a-ndreptat din nou năvala,
Atunci cântă cocoșul. Ea degrabă
Țâșni din cuverturi să-și ia veșmântul,
Și, regăsindu-se ciudat, se-ntrebă
Clipind din ochi, dar ne-ndrăznind cuvântul.
Cum, la sfârșit, poemul cu renume
Ne-ndrumă-ntotdeauna spre-o morală,
Vă voi mărturisi ce vor anume
Să spună-aceste versuri la iuțeală:
Venea, pleca: vorbeam cu ea. La rându-i
Îmi răspundea, vădindu-și gingășia;
Tăia cu grijă puiul; și văzându-i
Priceperea, îi admiram mândria.
Să știi că jos mătușa stă la pândă
Și-mi numără minutele-n tăcere;
Gândindu-se ce facem noi, cu-o blândă
Nuia-mi măsoară orice-ntârziere.
Și mă privește lung! Orice privire
A ei vestește-o dulce promisiune.
Doar c-un suspin cutează să respire;
Pe gât, urechi și ceafă se depune
Clădiri și străzi dorm scufundate-n noapte.
Patul e larg, spre-a ne prii popasul.
Iubirea, sfetnic bun la multe fapte,
Mă-ndeamnă să-i las locul liber; ceasul