Iau parte la violarea nopții.
Aerul e ciuruit
ca o dantelă
Printre nebuni se înalță calmă,
Unul o cheamă iar cu-o voce aspră,
În zile genuine schimbă triste destine.
Am visat, am crezut, mult am iubit
Pe cei ce pe pământ nu mai sunt.
Dar cea mai frumoasă mână, gata
De voi, gânditori înainte de vreme,
Prea repede
Toată lumina deșartă fu băută,
Frumoși ochi, sătui în închisele pleoape,
Și când inima cu zvâcnirea de pe urmă
Va prăbuși zidul umbrei ce sunt,
Să mă conduci, Mamă, până la Domnul,
Ca odinioară să îmi dai mâna.
Cerul a lenevit îndelung
S-a întors la strălucire
Și din ochi să semene izvorul.
Când din spuma beată valurile mușcă
Clamoarea amurgului orbindu-le,
În Patrie revin
La gura fluviului mă duc pașii
Țăranul acela
se încredințează iconiței
Sfântului Anton
și pleacă ușurat.
Acum femeia mi se-arată fără multe văluri, într-o pudoare naturală.
Din vremea aceea, gesturile-i libere, ivite dintr-o solemnitate fecundă, m-au încredințat unicei senzații reale.
În intimitatea aceasta am petrecut neobosit.
Se poate face noapte, clarul de lună va avea umbrele mai goale.
Pământul
și-a pus văl
de-o gingășie
ușoară.