Nou Tyr a fost ea-n tinerețe, și
Porecla de Pianfalcone – arată
Că pe uscat și mare cuceri.
Trăit-a liberă, ea-n sclavi bogată,
S-au spart ca sticla statui de dogi morți,
Dar martor stă splendorii lor depline
Palatul vast, chiar vitregit de sorți.
Da, sabia, sceptrul, de rugine pline,
Athena, când o-nvinse Siracusa
Și-ai ei soldați pășeau în lanț barbar,
Cine-a salvat-o oare, de nu muza
Cea atică prin cântec legendar?
Veneția! Tu poți să-ți strigi, frumoaso,
Dreptatea nu prin fapte din vechime,
Ci chiar și prin iubirea pentru Tasso,
Ce trebuia s-alunge aste știme.
Iubind-o de copil, era cetatea
Din basme – nu puteam să n-o admir,
Căci își suia din valuri majestatea
Cu turnuri din mărgean și de porfir,
Cu-al ei trecut pot s-o repopulez,
Dar tot rămâne pentru ochi și minte
Și pentru meditație cu miez
Mai mult decât visasem înainte.
Cresc brazii doar spre piscuri, spre înalturi,
Pe stânci ce poartă nourii pe frunte,
Cu rădăcina-n cremeni și bazalturi;
Hrăniți din piatră seacă de pe munte,
Ci-un epitaf: „Au fii mai buni dardanii”.
Nu caut simpatii în suferințe;
Sădit-am pom cu spini și-ndur strădanii
Eu de la spinii lui, și umilințe,
Oprit la două stânci
lâncezesc
sub această
boltă pătată
La pândă
în burta
acestor dărămături
ore în șir