Azi mi-atârni ca o perdea cernită,
Tulbure Zeiță, la pervaz,
Groaznic saltă coama ta stârnită,
Groaznic vin pâraiele-n talaz.
Dulce, pe munte și vale,
Pacea se lasă-n amurg.
Din soare cu blânde surâsuri
Razele ultime curg.
Tavernă mare ți-ai durat,
și alta nu-i asemenea,
Și băuturi ai preparat,
dar lumea nu le bea.
Tu care-alinți, fecioară,
Ușor un miel plăpând,
Și vezi lumini și pară
În ochii lui, pe rând,
– E-n firea nemților aceasta?
Acest pițigăit, din inima de neamț să vie?
Tămâia care simțurile-nșală e nemțească?
Și această crăcănare-a mâinilor popească?
Aceasta-i cartea cea mai sfântă,
De rugă, har și chin?
– Dar vai! Din pragul ei cuvântă
Un adulter divin!
Tu, care de-orice lanț te-mbolnăveai,
Tu, spirit ne-mpăcat, supus la cazne,
Mereu biruitor, dar tot mai prins,
Tot mai scârbit și tot mereu mai stins,
Cu cât femeia zăbovește,
bărbatu-n față se tâtăște!
Vârsta și știința vlagă dau
Trăiesc în adăpostul meu,
N-am imitat pe nimeni în vreun fel,
Și – de acel maestru-am râs mereu,
Ce însuși nu și-a râs de el.
Să am un gând? Perfect! Îi sunt stăpân.
A-mi face gânduri – tot mereu amân!
Cel care-și face gânduri rob arată.
Eu nu vreau să robesc, nu – niciodată.