Țineam un Giuvaier pe deget –
Și-am adormit –
Ziua era caldă, și vântul prosaic –
Îmi spuneam „Va fi bine păzit” –
Scânteind în Aur, năbușindu-se-n Purpur
Sărind ca Leoparzii-n Văzduhuri
Apoi la poalele Zării bătrâne
Cu-Obrazul pătat să-și dea duhul
Nebune nopţi!
De te-aş simţi,
Nebune nopţi
Somptuoase-ar fi!
Ca şi când Marea-ar trebui să se despartă
Şi să se ivească-o altă Mare,
Iar din aceea – încă una – care
Ar face din toate trei doar o părere,-o fluturare –
* * *
Picioare noi îmi bat grădina,
Verdeaţa şi cărarea.
Durerea conţine un Element Orb,
Care face să nu-ţi aminteşti exact
Când a început – sau dacă-a fost un timp
Când ea nu a existat.
Sufletul îşi alege propriul Anturaj
Apoi – închide uşa.
Cum nu mă puteam opri să răsuflu,
Moartea, într-o noapte,
A oprit caleaşca şi mi-a cerut s-o-însoţesc
În Eternitate.
Inimă, noi o să-l uităm,
Şi tu, şi eu, în noaptea ce-o să vină!
Tu trebuie să-i uiţi căldura,
Iar eu, că mi-a dăruit lumină.
* * *
Eu n-am văzut o landă,
Nici marea şi-al ei mal;