De număr, socotesc întâi poeţii,
Pe urmă soarele şi vara,
Iar după vară, cerul -
Şi asta ar fi tot.
Cum nu mă puteam opri să-mi trag sufletul,
Moartea, într-o noapte,
A oprit caleaşca şi mi-a cerut s-o-însoţesc
În Eternitate.
* * *
Călătoria noastră a avansat;
Am ajuns trecând peste obstacolele toate
Elysium e tot atât de departe
Ca și odaia cea mai apropiată
Dacă în ea așteaptă un prieten
Fericirea sau osânda.
Am auzit un Bâz – când am murit;
Nemişcarea din jurul propriei mele forme
Era asemeni încremenirii din aer
În mijlocul trecerii a două vijelii enorme.
* * *
Viaţa mi s-a-închis de două ori înainte de sfârşit;
Şi totuşi rămâne de văzut
Îmi place să-l văd mâncând pământul
Și dând peste cap văile,
Oprindu-se să se hrănească din tancuri
Și prodigios iar să pășească
Speranţa e ceva cu pene
Care-îşi face cuib în inima-încercată
Şi care cântă-o melodie nerostind cuvinte,
Fără-a conteni vreodată.
E ceva ciudat în lăuntrul
Acelei persoane care-am fost –
Şi în al Acesteia de-acuma – nu par a fi aceeaşi –
Ar putea fi nebunie – asta?
* * *
S-auzi un graur cântând
E sau ceva nespus de sfânt,