Eu știu c-al meu am doar atât:
Un gând din suflet izvorât,
Ce-n lume vrea să curgă lin,
Și orice clipă trecătoare
Și noaptea vine cu podoabe
pe tivu-albastrului veșmânt; –
cu mâini ca de madonă, slabe,
un vis ea îmi oferă bland.
În zări mijește marginea umbrită
a foșnitoarelor păduri.
Apoi pe alocuri doar, sfâșie
un pom gălbuia-ntindere din jur
Din camp, grav cântec sună;
nu știu ce simt, înfrânt…
„O, vino, fată cehă,
să-mi cânți un cântec sfânt.”
Din fabrici, prin amurgu-ncins,
bărbați și fete ies; – pe-amare
frunți joase grija, cu sudoare
și cu funingine, s-a prins.
Stă scris: La început a fost Cuvântul.
Mă şi opresc. Cine m-ajută să fac pasul?
Cuvântul? - Nu pot să-l preţuiesc aşa de mult!
Altfel va trebui să-l tălmăcesc
Un sfînt în pustiuri, uimit,
Se zice că ar fi-ntîlnit
Un faun cu picioare de ţap, care-a spus:
Sfîntule, roagă-te pentru mine şi-ai mei
în miezul de noapte stă paznicu-n turn
Privind cum se-nşiră morminte;
Ca ziua e-acum cimitirul nocturn
Sub razele lunii preasfinte.
Doar o oră, ah, de-ar ţine
încă timpuriul har!
Dar vînt cald de vest, cum vine,
Ploi de flori aşterne iar.
Pentru ce mi-ai dat privirea-adîncă,
Grea de presimţiri, în viitor?
în noroc şi în iubire încă
Să nu credem noi amăgitor?