În suflet ars de ani și chin
Un templu alb și-nsingurat
Închide tot ce, prin destin,
Spre fericire ni s-a dat.
Ce bogat sunt în stihuri smintite,
Lustru sterp eu păstrez și iubesc:
Diamantele mele, pe cer părăsite,
În tot stropul de rouă sticlesc.
Eu n-oi chema nicicum pierduta bucurie,
Spre-a-mi dogori-n deșert răcitul sânge iarăși;
Nu voi chema nici tineri ani, departe mie,
Și dragostea nebună cu care-au fost tovarăși.
Cu cât mai fără de nădejde
S-adună ani să ne-nstrăine,
Pe-atâta dorul prețuiește
Minuta ce-o petreci cu mine.
Nimeni pe lume, știu, față de mine nu are vreo vină
Doar că în asta nu am a găsi eu defel mângâiere.
Ziua pe oameni în gloată îi mână cu grji fără istov,
Noaptea îi iartă, să-și uite de dânșii în somnul tihnit.
A zilei zare după munți pieri,
Învins e codrul greu de liniști grele…
Ci, în curând, iubito, vei veni
Pe țărmul amuțit al veghii mele?
Ieri seară, – ncununată-n floare ai privit
Cristaluri de fereastră ce răsfrâng
Albastrul cer înalt, de stele viscolit,
Aleea plopilor în tremur nesfârșit
Prin sala-n care ne-ntâlneam demult,
Ieri, ca-n trecute vremuri, am umblat,
Erai acolo și, în surd tumult,
Eu fruntea, fără voie, mi-am plecat.
Atâta noapte blândă, atâta dulce pace!
Pe ape înstelate ce-n albii nu mai sună,
Atât adânc de cer fără prihană tace.
Noi – fericiți și singuri, cu noaptea împreună!
Ce timp de noapte! Aer de cleștar,
Pământul de miresme amețit…
Eu, fericit, cu sufletul în jar,
Rosti-voi ce, odată, n-am rostit.