Frumoaso, în deșert, amestecat în gloată,
Mâhnit străbat un drum de liniște străin,
Căci parcă nu mi-i dat să te mai văd o dată,
Vrăjiții ochi ce ai de nicăieri nu vin.
Doarme lumea. Hai să mergem printre umbre în grădină.
Doarme lumea. Numai stelele veghează și lumină.
Ele însă n-or ajunge pân' sub crengile în floare
Și n-or sparge cu sticlirea cântul de privighetoare…
Duse-s rândunele,
Iară-n fapt de zori
Cerul pe vâlcele
S-a umplut de grele
Pe-al altor zile țărm când trece gândul meu,
Ca-n zori, te re-ntâlnesc în cețurile minții,
Și plans eu dulce plâng al primului iudeu
Ajuns la glia zărilor făgăduinții.
Când, rob tăcerilor, precum și reveriei,
Privesc în sus, la-mpărăteasa nopții blândă,
Când constelații ard în stepele tăriei
Și greu se luptă Argus între somn și pândă,
E primăvară încă, și parcă nefirească,
Un duh străin stăpân e pe grădină.
Pășesc și tac prin firava lumină,
Din ea profilul meu cu mine să pășească.
Iarăși, înflorit în cânt,
Glasul tău mă-ngheață.
Părăsit de tine, sunt
Răzlețit de viață.
Strașnic lucru-n colivie ca să ții privighetoarea:
Pentru inima mea plină mult dator sunt la vecin.
Greu de bard pus după ivăr, dară firea ne-nfrântă-i:
Ziua cum și-aruncă-n turle ultimele pâlpâiri,
Poate-s destule de inimă aproape,
Doar că arar îndrăgesc…
Mult și mai mult mi-I plăcut să alunec pe ape,
Am venit cu vești senine,
Vești că soarele-a ieșit
Și cu marile-I lumine
Lumea-ntreagă-a-ntinerit.