Peșteră întunecată, azil al pocăinței,
Unde omenești fumuri ca fumurile pier.
Unde eroii credinței
Au murit pentru lume, ca să trăiască-n cer!
Puico, pentru Dumnezeu
Și pentru binele tău,
Nu mă tot ținea de rău
De la sănișorul tău,
Foaie verde măr mușcat,
De când neica mi-a plecat,
Furca-n pod am aruncat.
De când neica mi s-a dus,
Lele, ce păgână ești,
Pe la biserică treci
Și nu faci o sfântă cruce,
Când pe mine mort mă duce.
Luna-afară-mi luminează,
Puica-n casă mi-și oftează.
Oftează, puică, oftează,
Toată lumea să te crează.
Mândro, când eram iubiți,
Toți pomii era-nfloriți
Și dafinii-mbobociți.
De iubit cât ne-am lăsat,
Lată-i, lată-i Dunărea!
Las-o la pârdalnica,
Că pe ea s-a dus neica.
Nu mai plânge, Mărioara,
Lunița, lunita,
Fă-mi o luminiță,
Că am înserat
La umbră de gard,
Nu blestema cucul, lele,
Ca să jumule de pene
Și se trântește de lemne.
Și cucul nu-i vinovat
Frunză verde mărăcine,
N-a lăsat Dumnezeu bine.
Frumosul fuge de mine
Și urâtul calea-mi ține!