Auziți, rândunelelor joase:
norul sur ca o rață sălbatică moartă
se ducea mai acum
peste ochiul meu, alb-cenușiu.
Sufletul se rotea în jurul întâmplărilor,
uneori atingându-le.
Un ochi râzând, un ochi plângând în capul cerului
erai tu, soare, și tu, pământule.
Pustiu
Și ura face loc
Urii,
Și diavolul cheamă
Treaba ta, îmi zise javra care ochi deschiși ținea
dedulcind în sus otrava muzicilor, cea mai rea.
Eu zic ,,do", ea zice ,,re" și se iscă tandru sunet nu știu cum,
nu știu de ce fulgerând se lasă-un tunet.
Toată frunza-mi zice lotru
c-am furat un ram din codru
Câmpu-i nins și tot mi-aș duce
dorurile-n el, năuce,
Dau strigăt de plăcere pentru ora
care s-a-nțepenit aici, între genunchii mei,
cu mască roșie de capră jupuită
și răsucită peste-un foc cu verzi scântei.
Locului și orei acesteia
poate li se potrivesc, mai bine,
întâmplări amintite, cu noduri mari
și-atât de puternice încât nu s-au rupt
Bând într-un bistrou și privind strada,
hemoragia de mașini în viteză,
tinerii sărutându-se, fustele acelea scurte,
dezvelind o colonadă de pulpe,
Cuprinși de-n dor nebun, copacii albi coboară
Și-n urma lor aleargă sălbatic tot pământul,
Se-ntind stufarii negrii,
i-un răsărit de seară ! Cum a mai fost
Deci voi sta cu botul, cotul,
totul prins într-un cârlig de cerul
gurii smuls din aerul infect,
pilotul vidului și al făpturii.