Și l-am izbit pe om de l-am făcut sabia omului
și-am luat în mână până când mâna
care a ridicat sabia
a devenit sabia omului.
Îmi dăduse mâna o stea cu coadă,
îmi dăduse mâna un castel cu crenel,
nu-mi dăduse mâna niciodată
felul îmbrățișării - fel,
Acele uși domnești de lemn mirositor
se deschideau în fața norilor,
ploua cu vulturi pe pridvoare
de din argintul lunii, mare,
Ferice de arbori căci ei sunt ai lor înșiși
ferice de spurcăciunea albă de iepuri
ei sunt ai lor înșiși
ferice de frigul de zăpadă de frig
Stea să am, și dau cu umbra-n tine, -
fiece cuvânt pe care-l zic
rădăcină-l ține-n înălțime
pe copacul de nimic.
Mă tem de fulgerul pe care nu îl înțeleg
mă tem de nodul care nu îl și dezleg
mă tem de vaci, mă tem de capre
de flăcări și de vetre
Viața este
o scurtă absență
între două inexistente
Tu ești o căprioară
Steaua cu coada dădea ocol
la steaua fixă rămasă domol
în nemișcare
și necuvântare
Acum simt că dacă zic să ningă
ninge,
Nu cu fulgi ci cu meninge.
Acum simt că dacă zic să plouă
Stelele erau pe veresie
cerul ară singur, fără de noroc
iar în codrii cei numiți Vlăsie
spânzurații toți luară foc