Doamne, aș vrea să plâng, dar nu mai
am nici un râu pe-ale cîrui maluri
să-mi pot aminti de Sion. Și Babilonul
e-n mine și mulțimea de robi
Păduri pretutindeni, orașul are un trup păros și puternic - bine e
să ai o colibă în Dahlem și să te visezi în Neanderthal, bine e
să ai patru picioare și-un blazon cumpărat de la cerșetorul bătrân
și-o iubită în formă de S - bine e să-ți scrii numele
Sus, în orașul efebilor,
Pan suferindul - sus
ploile scot
ochii verzi ai copacilor.
Noaptea se oprește la porți anonime
și sărută lemnul învechit de tristețe și ploi –
și eu mă opresc noaptea
în vechi cartiere la porți anonime
Trupul tău gol a început să cânte,
Deși nu l-a atins nici un sărut,
Numai lumina ca o ploaie dulce
În falduri străvezii s-a desfăcut.
Mi-e somnul tot mai străveziu. De-acum
te pot vedea mai bine pe-ntuneric,
pot urmări pe trupul tău cum noaptea
cu iedera-i necunoscută crește,
Albastru și rece, verde și rece, galben și rece -
ochii de Argus ai templului te-au văzut.
Taci. Dacă vrei, totuși, să spui ceva,
învață să urli.
Ritmul acesta caută-l, ritmul -
gonește, gonește, lasă-te tot mai adânc devastat
de vacarmul percuției, nu ezita: porți stigmatul,
e zadarnic să uiți că și tu te-ai născut cu aceeași
Noi n-am murit niciodată și nu vom muri,
în complicitate cu viermii pământului, zodia noastră
surâzătoare se-arată: un dans
ne salvează mereu, un dans mlădios,
Lupul pădurii e mort- pielea de oaie
o poartă câinii de casă, țiganii în bâlciuri
umblă târând după ei urși împăiați
care dansează în lanțuri.