Când va veni oare multașteptatul hotar
și-acele lucruri pe care de-atâta timp le râvnim?
Vara cântau broaștele sus, undeva pe Neue Kantstrasse,
noaptea târziu și noi adormeam pe bănci de piatră,
Fum de țigară, gunoaie, măști sumbre - lumina
cade pieziș trăgând după ea patru bețivi adormiți
și hârtiile ambalajelor ieftine umblă ca frunzele,
foșnind pe mozaicul murdar. Sus, un păianjen imens...
Înfipt în piatră cât mai sus de glezne
și-mpresurat de ger și stalactite,
m-au botezat zănoagele zbârlite
și-am odrăslit în trăsnete și plezne.
Icoana tresare în colț
și candela pâlpâie moale.
– Scufundă-mă-n brațele tale,
ca iazul albastrelor bolți.
Soarele
s-a rostogolit în râpă, spintecat de bolovani,
și-n pădurea de pe malul râpei veșnic vuitoare
urșii-așteaptă mierea lunii ca s-o lingă pe tufani,
Pe-unde-a stat bezna ca zațul
străluce o noapte de ger.
Ce duh prinde vântul cu lațul
și-l bagă în cușcă de fier?
De dimineață, starețul Silvestru
și-a potrivit dăsagii la mijloc,
s-a închinat din șea și, în buestru,
a pogorât de vale, la mitoc.
De lângă mlaștinile unde-a curs măcelul,
își scriu, Iubire, slove de vâlvoare.
Luceafărul își pierde-n stuh inelul,
stelele merg, prin trestii, cu fânare.
În sălbatice zănoage
ape fierb adânci.
Jnepii suie, greu, pe brânci,
basmu-n văi se trage.
Pe unde calcă pasul, se ridică
un cântec lin, ca foșnetul de brazi.
Suspină-n glod o tâmplă de vlădică,
S au, lung, tresare mâna unui cneaz.