Totul se poate împăca…
deși dacă-aș înota acum pe pârtia lunii,
aș îngheța,
mi s-ar zbârci lumina pe față,
stă motanul Behemoth.
Floarea e analfabetă.
Behemoth e poliglot.
cu flori ca niște feciori de împărat,
ai lui Verde-Împărat
și-ai lui Trandafiriu-Împărat,
și-ai Împărătesei Alba,
și către mare mereu ajungând,
iată că din nou m-am născut
și, mai mult decât re-cunoscut
mult mai mult ne-cunoscut îmi e totul,
Nu mai valsa,
petală, petală.
Inima ta
e goală, goală.
Am un covor cu gușteri. Ce idee!
Cum calc pe el, cum sare și zvâcnește o virgulă de fiere.
E un chin să calci pe ornamente de venin.
E chel frumosul cavaler
– și asta nu de azi, de ieri,
căci cavalerul, tocmai el,
de-o lună-ntreagă, e tot chel.
Luni
se agită huni;
marți,
verzii longobarzi;
Erai singură pe plajă, goală…
Goală-am stat pe plaja singură.
Marea era singură și goală.
Toată iarna am jucat
(nu ca greierele, vara),
Pe-un refren înstrăinat:
„Mio caro, mia caro…”