Nu mai valsa,
petală, petală.
Inima ta
e goală, goală.
Am un covor cu gușteri. Ce idee!
Cum calc pe el, cum sare și zvâcnește o virgulă de fiere.
E un chin să calci pe ornamente de venin.
E chel frumosul cavaler
– și asta nu de azi, de ieri,
căci cavalerul, tocmai el,
de-o lună-ntreagă, e tot chel.
Luni
se agită huni;
marți,
verzii longobarzi;
Erai singură pe plajă, goală…
Goală-am stat pe plaja singură.
Marea era singură și goală.
Toată iarna am jucat
(nu ca greierele, vara),
Pe-un refren înstrăinat:
„Mio caro, mia caro…”
Mitropolitul Ambrozie
stă pe-un perete al casei,
fin zugrăvit cu albastru.
Are o barbă de pene
O femeie rea
zbura deasupra mea
în rotocoale
nepăsătoare.
Sub vântul cel ud,
năvoade
nomade
migrează spre sud.
Ecranul geamului sub ploaie
ca-n noaptea de-Anul nou sclipește.
Reflexul lunecă-n odaie
– agil și umed solz de pește.