Toată iarna am jucat
(nu ca greierele, vara),
Pe-un refren înstrăinat:
„Mio caro, mia caro…”
Mitropolitul Ambrozie
stă pe-un perete al casei,
fin zugrăvit cu albastru.
Are o barbă de pene
O femeie rea
zbura deasupra mea
în rotocoale
nepăsătoare.
Sub vântul cel ud,
năvoade
nomade
migrează spre sud.
Ecranul geamului sub ploaie
ca-n noaptea de-Anul nou sclipește.
Reflexul lunecă-n odaie
– agil și umed solz de pește.
De șapte zile la rând,
marea îmi stă fără vânt.
Iată, din norii plăpânzi,
pân′la pârjolul de prânz,
mi-a intrat în talpă.
Șchioapăt tot mai tare
prin această lume.
Cui să-i fie milă
dacă se mai poate,
după atâta-ntâmplare de moarte,
să mă bucur de o ploaie ce cade
sau de o ploaie care-ncerează
Am urcat pe-această scară.
Ah, Romeo, Julieta…
Tu sau eu eram vedeta?
Ce poveste dulce-amară
… Așa aleargă și caii, alături,
fără să se privească,
dar se aud respirând.
Nu era nimeni în jur.