~
marginile tăcerii lucrurilor
acel tăcut ce parcurge prezența lucrurilor
~
aceasta este iarna mea aleasă
aceasta este datoria mea față de ceață și confuzie
Cineva și-a găsit vocea adevărată și o încearcă la amiaza morților. Prieten al culorii cenușii. Nimic mai intens decât teroarea de a-ți pierde identitatea. Țarcul acesta plin cu poemele mele e martor că fetița părăsită într-o casă năruită sunt eu.
Scriu cu orbirea crudă cu care copiii aruncă pietre după o nebună de parc-ar fi o mierlă. În realitate nu scriu: fac spărturi ca să ajungă până la mine, la crepuscul, chemarea unui mort.
Și meseria asta a scrisului. Văd prin oglindă, în întuneric. Presimt un loc pe care nimeni nu îl mai cunoaște. Cânt despre distanțe, ascult glasuri de păsări pictate pe copaci împodobiți ca niște biserici.
Goliciunea mea îți dădea lumină precum o lampă. Îmi apăsai corpul ca să nu vină frigul cel mare al nopții, cel negru.
Lui Ivonne A. Bordelois
Mâine
Senin!
Mâinile-mi crescut-au alături de cânt'
Între flori
Și atunci a fost
cu o limbă moartă și rece în gură
el a cântat cântecul pe care la lăsat să cânte
în această lume a grădinilor obscene și a umbrelor
~
marea pasăre cu corp de paie lovește pianul invizibil al vântului
traducere de Daniela Luca
~
Lumina ce se-adună nefolositoare în spatele soarelui.
Ceață în fântână. Se desenezi pe un vechi zid rozaliu.
~
Ceea ce ei nu ți-au dat.
Ceea ce ei nu îți dau.
Atroce noviciat.