Prin somnul care-mi scapă în noaptea ce revine
Un ceas în depărtare răsună liniştit
Bătăile lui limpezi vâslesc încet şi pline
De vremi murmurătoare se cern la nesfârşit.
Într-un conac de ţară părăsit
Şi unde nu venisem niciodată,
În toamnă şi-n tăcere ţi-am găsit
Ovalul pur ca un obraz de fată.
Când peste ani vei fi bătrâna care
Zbârcită stă şi toarce la cămin,
În visul tău ieşi-vor din uitare
Toţi cei ce te-au iubit până la chin.
(Lui Pompiliu Borș)
Treceau dincolo Prutul
Numai păsări în zbor.
Lui Ștefan Andronic
Pentru că a văzut, ochiul meu a murit.
Lacrima: piatră funerară
Pe-această sticlă clară ca faţa unui iaz.
Voi aşeza sus cerul cu stele pe grumaz.
Voi strânge jos: zăpadă, pâraiuri de cleştar,
Copaci de promoroacă şi părţii de hotar.
Tot cerul în amurg îşi limpezise
Albastrul ud, acuma mai adânc.
Se liniştise vântul. Era pace
Pe ţărmul dintre ape şi câmpii.
În soarele amiezii rotesc încet ereţii.
Prin stânci adoarme Tagul cu ape de metal.
Prin munţi pleșuvi arinii pasc praful şi scaieţii.
Din stânca vremii creşte Toledo vertical.
În apa cerului de primăvară
Încearcă ramul solzi de frunze noi.
Câmpia-n urma omului ce ară
Îşi adumbreşte valurile moi.
Pace pe noi, glas de cimpoi şi lună.
Izvoare plâng; departe-n crâng răsună.
Prin codrul nins, ce cânt s-a stins pe strună?
Timpul trecut, în ochi, tăcut s-adună.