Pârâiaşule, tu murmuri printre stâncile semeţe.
Din ce ţară eşti, de unde?
Nu-ţi văd firul printre pietre, însă glasul tău tot creşte
Şi în suflet îmi pătrunde.
Veşnic aş privi la chipu-ţi gingaş, luminat de lună,
Şi te-aş săruta pe gura cu vin dulce îmbătată.
Ochiul tău e-al mării leagăn, gura: roze în cunună,
Şi ţie plină totdeauna de o rouă-nmiresmată.
Tineri suntem, dar iubirea când e chin, cînd zi senină.
Arc ţi-e trupul, dar nici arcul precum tine nu suspină.
Sânii tăi sunt struguri; pieptul răsărit de ziuă lină –
De-l descoperi şi mai tare, cu atât e mai lumină.
Ochii? Un ocean; sprânceana – mult mai neagră decât norii.
De la florile de roze în obraz ţi-ai pus bujorii.
La ce-i bună lumânarea? Tu aduci pe lume zorii.
Cu-ai tăi sâni şi-a lor lumină chiar şi-n morţi trezeşti fiorii.
Mi-ai venit, de unde,-n casă? Nu te-am cunoscut vreodată.
Mâneca ţi-era ca jarul – astăzi focul mă îmbată.
Aurul iubirii-n taină l-ai topit înflăcărată.
Inima-n inel de aur mi-e, ca pasărea, legată.
Pentru tine, în bătaie frânt am fost până la oase.
Mi-a cusut un doctor rana cu fir tainic de mătase.
La cea dragă voi ajunge chiar zdrobit şi rupt în şase.
Mi-oi lipi de ea obrazul şi mânia-o să mă lase.
Îmi era urât de moarte pe a chinului cărare,
Când, iubito, deodată, te-am zărit în depărtare.
Alergam ca însetatul la un murmur de izvoare,
Să-mi lipesc de ele buza pe arşiţa cea mai mare.
Nu văd alta mai frumoasă, de privesc încolo-ncoace.
Eşti ca luna ce răsare printre stelele sărace.
De An nou, de când e lumea, o urare doar se face;
Merg alături de iubită: azi, uraţi-mi cât vă place.
Iată că-mi plac în sfârșit acești munți
cu această lumină,
cu piele încrețită ca pântecul elefantului
când ochii i sestrâmtează de mulțimea anilor.
Era ziua cu nori. Nimeni nu mai decidea.
Sufla un vânt slab. „Nu e gregos e siroco”,
izbuti un glas.
Câțiva palizi chiparoși pe o pantă