Fata din ceainărie
Nu mai este aşa de frumoasă cum era,
Lumina lui august a atins-o deja.
Nu mai urcă sprintenă scările;
Fiindcă eram un trist şi grav sfetnic,
Înţelept întru toate şi înaintat în vârstă,
Am părăsit această nebună lume şi mantia
De gheaţă pe care o poartă moşnegii.
Vai, de-acum, niciodată blândele suspine.
Vai, de-acum, niciodată n-o să ne tulbure, vântul amurgului.
Priviţi frumoasa moartă!
Vai, niciodată nu va mai dogorî.
Noapte, stai, rămâi tu, beznă: an să fii, de ai putere!
Iată, mi-a sosit iubita: veac să fii, de ai putere!
Ceas din zori, te poticneşte: jocuri noi iubirea cere.
Ne-alungi dulcele-ntuneric şi ne mâi către durere!
Tu eşti un inel de aur, eu sunt piatră preţioasă.
Lângă râu eşti iarba crudă, eu sunt roua la amiază.
Eşti un măr rămas pe creangă, eu sunt frunza credincioasă.
Când o mână te-o culege, eu mă voi usca sub rază.
Spui, lucefere, că lumea luminată-i doar de tine.
Ah, o lună pământeană lângă piepu-mi strâns se ţine.
De-i iau vălul, mult mi-e teamă că sub razele-i divine
Te topeşti şi-arunci o lume în grea beznă şi-n suspine.
Doar a ta voi fi, şoptit-ai. Nu e vreo minciună, oare,
Şi uita-vei jurământul pentru-o nouă alintare?
Dacă altul te-o atinge, zilele-mi vor fi amare.
Doamne, fă să nu-i sărute nimeni dulcea-mi sărutare.
Ochii tăi se-ntrec cu marea de la Mestra-n adâncime.
Părul ţi-e la fel ca valul prins de-a vântului asprime.
Tu eşti salcă, tu eşti mărul rumen, plin de frăgezime.
Roza ta va umple lumea cu miresmele-i divine.
Când erai a mea, în arbori a fost frunza domnitoare.
Ai plecat: în locul frunzei neaua a ţesut covoare.
O, prietena mea, vino, n-ai să simţi nici o schimbare!
Alunga-voi orice umbră – pentru tine voi fi soare.
De când m-am născut, aleanul nu-mi aflai în rugăciune;
Când am fost chemat de preot n-ascultai prea mult ce spune;
Dar de m-a privit frumoasa, i-am slăvit dulcea minune.
La genunchii-i mi-e altarul. Sânii, loc de-nchinăciune.