Câte porturi, totuși, și-n toate
câte porți, așteptându-te poate,
câte ferestre prin care s-ar vedea
efortul tău, viața ta.
Cine ar mai lua-o în seamă
de n-ar fi în stare
blândă și inefabilă,
să ne trezească teamă?
Lui Archibald MacLeish
V
«...Cum cel ce se dezbracă la vederea mării, cum cel ce s-a sculat spre a cinsti prima briza de uscat
(şi te uită, fruntea sub cască i s-a lărgit),
Pentru Frangoise-Renee Saint-Leger Leger
IV
Pentru Frangoise-Renee Saint-Leger Leger
III
Nu a fost destul că atâtea mări, nu a fost destul că atâtea țări ne-au răzlețit mersul anilor. Pe malul nou unde tragem, povara în creștere, năvodul drumurilor noastre, mai trebuia acest imn al zăpezii spre a ne răpi urma pașilor... Pe căile celui mai întins pământ veți lărgi oare sensul și măsura anilor noștri, zăpezi risipitoare ale absenței, zăpezi crude în inima femeilor unde slăbește așteptarea?
Pentru Frangoise-Renee Saint-Leger Leger
II
știu că vapoare în pericol printre acest plancton palid scot mugetul lor de animale surde împotriva orbirii oamenilor și zeilor; și toată nevoia lumii cheamă pilotul în largul estuarelor. știu că la căderile marilor fluvii se leagă ciudate alianțe-ntre cer și apă; albe nunți de fluturi de noapte, albe sărbători de frigane. și pe vastele gări afumate de zori că niște sere de palmieri, noaptea lăptoasă zămislește un praznic al vâscului.
Pentru Frangoise-Renee Saint-Leger Leger
I
și apoi veniră zăpezile, primele zăpezi ale absenței, pe marile urzeli de real și vis; și toată suferință întoarsă oamenilor de memorie, fu o răcoare de rufe la tâmplele noastre. și această era spre zori, sub sarea sură a zorilor, puțin înainte de ora șasea, că-ntr-un liman de scăpare, loc de-ndurări și har unde liber să lași roiul de mari ode ale tăcerii.
și toată noaptea, fără știrea noastră, sub această înaltă ispravă de condei, purtând foarte sus destrămări și poveri de suflet, înaltele orașe de piatră ponce forate de insecte luminoase n-au încetat să crească și să se-ntreacă în uitarea greutății. și singuri aceia au avut cât de cât vestire, căror memoria li-i nesigură și povestirea rătăcitoare. Partea minții-n aceste lucruri însemnate, o ignorăm.
E un altul.
Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Sta acolo pe palier lângă lucarna, unde bate în negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga ulițelor.
Cu un dublu strigăt, noaptea, el te salută, Crusoe, când urci din gropile curții și împingi ușa gangului și ridici în mâini astrul precar al lămpii. Își întoarce capul spre a-și întoarce privirea. Omule cu lampa! Ce vrei de la el?... Privești ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; privești cercul de-al doilea, un inel de seva moartă. Și pana bolnavă cade-n mustul de găinaț.
O, mizerie! Lampa suflă și pasărea dă un țipăt.
Pentru Atlanta și Allan P.
6
«Beat, spuneai, mai beat, de a renega beția...»
Pentru Atlanta și Allan P.